Simplu. Rapid. Doar adaugi apă fierbinte, E Voila!
Sună cunoscut, nu? Sute, mii de titluri, ce vin în întâmpinarea noastră zi de zi. Toată lumea este fericită: în reclame T.V. mamele arată perfect, odihnite, și oferă FERICITE ceva dulce celor mici la prima oră a dimineții, tatăl sare într-un picior plecând spre locul de muncă, copiii se comportă exemplar, pe bunici nu îi doare nimic ci doar se bucură de bătrânețe… texte motivaționale pe întregul drum spre locul de muncă… și totuși puțini sunt cei care mai zâmbesc pe stradă sau care au un chip senin, la metrou, blocați în trafic, dimineața, seara, în vacanțe. Propaganda fericirii în plină desfășurare, și cam face victime.
Va suna ca un clișeu însă conștiința de sine se devoltă, fix, în copilărie. Momentul în care un adult le spune copiior că ceea ce simt ei nu este de fapt real, și că el stie mai bine pentru ei, și când sunt sătui, și când le este sete, în fapt le anulează conectarea la propria nevoie. De la “termină tot din farfurie” se trece la condiționarea satisfacerii nevoi de afectivitate sau la invalidarea acțiunilor pentru că nu se pretează unui șablon, însă de fapt îi învață că ei nu stiu ce simt sau ce vor. Că pur și simplu, ei nu contează. Pierdut permis de conducere minte, trup și suflet. Îl declar nul!
Din punct de vedere istoric, încă din zilele lui Aristotel, Fericirea a fost conceptualizată ca fiind compusă din două aspecte, plăcerea ( Hedonia) și viața cu sens, trăită (Eudemonism). Cu cât ne apropiem de vremurile actuale, teoriile privind fericirea s-au schimbat, ca apoi să găsească câteva puncte comune: Fericirea depinde de starea emoțională generală a individului, Eudemonism – percepția ca având o viață satisfăcătoare, multumirea față de viață în general sau asupra anumitor aspecte ale vieții, și Hedonism-ul, experiențe creatoare de plăcere. Desigur, că cele trei direcții au fost îmbinate pentru a rezulta așa zisele teorii hibride, una fiind starea de bine subiectivă, sora științifică a fericirii.
Hedonismul este cursa ce are ca premiu suprem obținerea plăcerii. DeSade ar merge mai departe chiar susținând faptul că o căutare continuă de senzații și plăcere este scopul suprem al vieții(Ryan; Deci, 2001). Desigur, psihologia hedonismul are o strânsă legătură cu teoriile cognitiv-comportamentale ale recompensei și pedepsei, și a rezultatelor aplicării acestora.
Aristotel se referea la Eudemonism, nici ca la o virtute, și nici ca la o plăcere, și ca o virtute puse în practică. Argumentul său era faptul că fericirea, per general, nu era pricipalul criteriu care stă la baza stării de bine, ci starea de bine este obținută de oamenii ce trăiesc în acord cu STAREA DE SINE ( the “Daimon”). Teoriile eudemoniste asupra fericirii susțin că fericirea este mai mult decât continua “fugă” pentru a obține plăcerea, este rezultatul evoluției individului, prin dezvoltarea virtuțiilor și resurselor acestuia. Teoria eudemonistă a fost dezvoltată și frumos prezentată mai departe de către Abraham Maslow, prin a sa piramidă colorată a nevoilor ce conduc spre auto-actualizare, și de Carl Rogers prin abordarea sa umanistă, persoana perfect funcțională. Waterman sugerează că fericirea este accentuată de acțiunile individului efectuate în acord cu cele mai profunde valori ale sale. Autenticitate personală, activitatea ce este în acord cu propriile principii și valori morale.
Psihologia “traduce” aproape medical termenul de Fericire: auto-evaluarea propriei vieți prin compararea judecăților cognitive asupra propriei satisfacții și a evaluărilor stărilor de spirit și a emoțiilor. Modelul PERMA dezvoltat de Seligman (2011) definește starea de bine ca fiind compusă din: emoții pozitive, angajament, relații, sens, realizări. Sec.
Dar într-un final, cine suntem noi?? Oameni!
Și ce vrem noi?? Fericire!!
1 kilogram vă rog, să avem și pentru mai târziu.
Revin la ce am scris mai sus, referitor la deconectarea de la sine. Externalizarea locusului controlului nu poate conduce decât la expectanța ca ceilalți să ne facă fericiți. Și acum așteptăm… Încă așteptăm ca cei din jur să vină să ne spună cât suntem noi de fericiți, sau cât ar trebui sa fim de fericiți. Și ni se transmite cât trebuie să fim de fericiți: exact ca acele chipuri perfecte care zâmbesc zilnic de pe afișe, neobosite, relaxate…Nu ești așa? Înseamnă că încă nu esți fericit. Keep walking.
Dar unele persoane au inițiativă și intră în cursa pentru plăcere. Ce este plăcerea? Ce dictează ceilalți și modelul socio-cultural că este plăcerea. După ani de suferință și neajunsuri, fericirea înseamnă ” a avea”, ” a deține”, “a poseda”: bani, lucruri, amintiri, imagine, oameni. Cu un astfel de țel începe mobilizarea generală; creativitate, productivitate, dar mai ales timp, compromis, sacrificiu. Și rezultatele nu întârzie să apară. Ar fi de comparat cu pofta pentru ceva dulce, o ciocolată delicioasă. Dupa ce o obții, o devorezi cu poftă mai ales că ai muncit atât de mult pentru ea, ca apoi să ai plus energie și să te simți bine. Fix pentru o oră, poate două. Apoi cauți din nou plăcerea, acum în cantitate mai mare. Dacă ne-am opri și am trage linie, care ar fi Risk-Reward ratio?
Dacă ar fi să ne scuturăm de preconcepții împrumutate, dacă ar fi să punem sub semnul întrebării pe rând gândurile și ideile ” împrumutate” privind fericirea și să analizăm ce înseamnă ea pentru propria persoană, înseamnă că trebuie să ne interiorizăm locusul controlului, să ne conectăm la sine și să ” ne ascultăm”. Cam mult de muncă, fără un rezultat rapid, palpabil, și fără certitudini? Poate.
Hedonism vs. Eudemonism ?
Esențialism vs. Existențialism?
Fericirea a devenit Fools Gold (engl. Aurul naivilor). Și este vândută ca atare. Este creată iluzia unei nevoi mai mari decât este de fapt în interiorul fiecăruia pentru că nu mai reușim să privim spre interior. “Nefericirea”, sau mai bine spus ponderea mai mare a neurotransmițătorilor excitatori, a contribuit la conservarea speciei, iar Frustrarea a asigurat evoluția.
