Timpul
Ce ciudat curge! Și în funcție de cum îl privești, câteodata curge în favoarea ta, și câteodată curge împotriva ta. Doar o clipire și deodată timpul din dușman îți poate deveni prieten. Zilele acelea fără sfârșit, și fără început, lungi, călduroase, cât de rare par câteodată. În rest toate zboră, trec prin fața vieții, și când reușești să îți revii după cursa aia nebună, realizezi că e prea târziu.
- Divort! Eu nu mai am soluții. E prea mult.
- Asta vrei?
- Nu e despre ceea ce vreau, este despre ce am nevoie. Am nevoie să fiu eu.
- Văd că tot aduci vorba de divorț. Se pare că asta îți dorești.
- Nu e o dorință, este o nevoie asa cum e cea de aer și apă. Îmi tot spui că nu mai poti si cat esti de frustrate.
- Da, imi este greu să trăiesc așa. Totul se învârte în jurul copilului. Eu am nevoie să stiu ce fac maine, să nu mai depind tot timpul de ce nevoi are copilul. E prea mult pentru mine.
- De aceea, mai bine ne oprim!
Pauză! Ce nebunie să îți permiți să iubești contra timpului. Cât de greu e să te spargi într-o mie de cioburi, doar ca apoi să te lipești la loc. Uiți și ce simți. Oare ce simți? Disperare? Regret? Furie? Poate abandon. Da, asta e. Abandon. Te simți abandonat, uitat, respins. Te simți din nou copil. Te simți copilul tău! Pentru că asta ești. Ești extensia copilului tău pentru atunci când lumea e prea mare și prea grea pentru el. Și el este extensia ta, atunci când lumea e prea rea și prea rece pentru tine. Nu, nu te-a abandonat pe tine, v-a abandonat pe voi.
Si simți furie pentru partenerul tău, încât nu ți se pare just ca un copil să fie abadonat, nu e corect să fii nici tu abandonat. Energia care trebuia să fie dedicate creșterii copilului, sau necesară luptei cu destinul, acum trebuie împărțită. O parte devine energie creatoare, creatoare de vise, iar altă parte devine ură, distrugatoare de suflete. Sunt atât de diferite aceste două sentimente, însă pe cât sunt de diferite pe atât sunt de asemănătoare. De-a lungul timpului ele se întrepătrund și străpung, pe rând, sufletul obosit de atâtea amărăciune.
Nu e corect! Totul devine un vortex al disperării. Parcă tot ce e mai rău ajunge să ți se întâmple ție. Privești în gol și parcă astepți să se termine odată visul. Auzi cum ți se zdrobesc toate visele rând pe rând, de la primul scâncet. Și nu mai ai putere nici să întrebi de ce.
De multe ori auzi vorbe trecătoare: “ Așa ți-a fost dat pentru că ești puternică”, “ Fiecare își duce crucea”, “ Va fi bine”. Vorbe în vânt care nu fac decât să ma facă să mă simt și mai singură. O spun cu atât de multă ușurință, iar apoi dispar. Le este atât de ușor, și totuși nu știu să se bucure de ce au: copii sănătoși, libertate, visare, iubire, speranță. Au atât de mult timp doar că nu îl simt.
O, da, timpul. Iar timpul.
- Dar ce ați venit doamnă așa târziu?
- Târziu? Are 4 ani de abia împliniți.
- Nu știu ce se mai poate face. Oricum după vărsta de 7 ani e pa. Nu mai are nici o șansă.
Doamna profesor doctor, v-ați lăsat umanitatea la garderobă? Sau sta prăfuită pe un raft cu cărți de medicină? Și uite așa, când a împlinit 7 ani, i-am cântat printre lacrimi. El se uita pierdut, nu întelegea dar simțea. Și uite așa ajunsesem să duc timpul pe umeri, zi după zi, gând după gând. Eram prinsă într-o vâltoare fără sfârșit, și cu fiecare zi care trecea prindea și mai multă viteză. Muncă , bani, terapii, și mai multă terapie, nu e destulă terapie, copilul are o criză, urlă, mă mușcă, plâng, mă urăsc. Și totuși încă iubesc. Iubesc viața, îmi iubesc copilul, iubesc natura. Simt. Încă vreau să trăiesc.
Majoritatea cuplurilor în care din dragoste apare un copil cu nevoi speciale, se despart. Devin monoparentale. Sau nu se despart însă tot singuri sunt. De aceea, aici statisticile nu ne ajută cu nimic. Singur în doi. Ce poate fi mai dureros? Teoria ne spune că suferința se imparte atunci când sunt doi, însă ce facem atunci când ea se contopește, și este hranită din două părți? Când o alimentează fiecare, pe rând și în același timp? Vorbesc cu mame din această lume autistă și aud aceleași cuvinte, spuse cu diferite nuanțe ale durerii.
Am scris acest text in 2018, inspirată din viața mamelor copiilor cu autism. Poate fi povestea oricui, poate fi și povestea ta. Nu voi putea cuprinde în niște simple cuvinte toată simțirea. Nimic nu poate cuprinde atâta trăire.