E atât de rece și de gol încât tot mai mult căutăm iubirea, mai mult acum decât oricând. Privați de simpla îmbrățișare, uitați în propria lume interioară, tânjim la a aparține. Dar și când găsim iubire…ce mai fugim când o găsim, fugim speriați de ea uitându-ne în urma cu lacrimi în ochi. Căutăm un sens și actionam cu nonsens.
Saracii iubiți singuri. Prin atașament noi supravietuim și totuși atunci când ne simțit atașați acționăm impulsiv, limbic, și cu disperare vrei sa ne desprindem, de parca viață noastră ar depinde de asta.
Ne rupem în bucati si ne restructurăm doar în relatie. De multe ori consideram ca ne putem dezvolta de unii singuri, ca nu avem nevoie de nimeni, ca nimeni nu ne înțelege oricum. Și tânjim la aceea privire însă o evitam, ne ascundem în spatele măștilor ” inabordabilului”, a “indiferentului”, a “puternicului”. Dar măștile cad, acasă, cand se inchide usa în urma noastră.
Niste lasi. Ne e frica de suferința…nonsens. Ne naștem în suferință și simțirea asta ne amintește ca suntem încă vii. Ajungem sa plutim prin viață fără sens. Stam prinși în gânduri și proiecții la vieți ideale, unicorni și fericire veșnica, baltind în singurătate, frica și deznădejde.
Ai nevoie de Iubire și de Curaj. De Sens și de Simțire. Ai nevoie de tine. Ai nevoie de el, ai nevoie de ea. Ca sa trăiești…