Despre acceptare

Citesc o statistică actuală care susține următorul lucru: în România la fiecare 45 de minute se naște un copil ce nu este recunoscut de tată… recunoscut în acte, desigur. Dar câți copiii sunt recunoscuți în acte însă nu sunt recunoscuți sufletește, observați, îmbrățișați, ascultați sau efectiv văzuți? Nimeni nu va știi cu adevărat numărul acestora…Când se naște un copil într-o familie bucuria celor doi părinți este imensă. Aceștia proiecteză pe acel pui de om toate așteptările, idealurile, neîmplinirile proprii. Îi construiesc mintal viitorul, îi trasează direcții și deja îl pot vedea cu propria familie. Unii chiar uită că acel pui de om nu este o posesie, ci este unic și special, este un dar în care trebuie investită multă iubire.Prima luna de viață a bebelușului poate fi numită și stadiul post-utero, încât acesta nu este acordat la viața terestră. Îmi place să numesc starea bebelușul în primul an “un aluat moale” ce este plămădit și modelat de comportamentele, atitudiniile, convingerile părinților. Nu voi menționa de cuvintele rostite ale acestora încât copilul preia ceea ce primește nonverbal. Prin relația avută cu copilul, cum ar fi cea de siguranță și de iubire, i se clădește acestuia structura de rezistență. Felul în care va funcționa întreaga sa viață. Copilul nu ne naște cu personalitate, nu exista copil dificil, ci este rezultatul conexiunii cu proprii părinți.Dar ce se întâmplă când copilul nu este ceea ce părinții și-au imaginat a fi? Atunci când acesta nu va fi independent, nu se va face doctor sau nu va putea merge? Dezamagire, refuz, neacceptare, suferință… aruncate asupra copilului, direct sau indirect. Și cine suferă de fapt? Copilul.El nu are nici o vină că deasupra sa au fost așezate pături de credințe, de vise, de așteptări. El doar este. Dar oare mai poate fi văzut sub atâta greutate a așteptărilor părintești? Poate e momentul să dăm la o parte această povară a “copilului perfect inexistent” de pe copilul real, să ne scuturăm de credințele și așteptările imaginarului, să ne schimbăm lentilele “murdărite” de ceilalți, și să privim copilul minunat din fața noastră.El este minunea atât de mult așteptată