E șocant când cineva spune “NU”. Cum își permite acest lucru? Cum să mă refuze partenera sau copilul? Ce rană profundă neînchisă poate atinge un simplu cuvânt.
Stă pe canapea și plânge, că nu se simte iubit, că a făcut totul pentru aceea relație. Că niciodata nu i-a refuzat nimic indiferent de ce a simțit sau a vrut. S-a adaptat la tot ceea ce i s-a spus doar să fie bine, să primească măcar un pic de apreciere și iubire. Și pe cât a “cheltuit” efort, pe atât de puțin a primit înapoi. Dacă îți sună cât de puțin cunoscut, citește mai departe.
Dorința de a fi văzut în copilărie de proprii părinți absenți în suferința existenței lor, creează cerșetori de validare, înfometați sufletește. Fără o senzație reală a sinelui, tot timpul va exista acel semn de întrebare: dar mie ce îmi place și ce nu îmi place? Fără o structură stabilă va exista întotdeauna aceea frică de a susține un punct propriu de vedere, indiferent de ce cred ceilalți. Nu există o esență a autenticității.
Și astfel se va forma acea imagine falsă, imprumutată de la cei din jur. Un real comportament adaptativ dar care devine disfuncțional în timp, încât nevoile esențiale sunt supercompensate cu imagini false. Iar sinele acela fals nu pare să aibă nevoie de validare, afectivitate, atenție, apreciere reală, încât pare că emană exact toate acestea de parcă ar fi pe un supraplin. Iar cu cât e mai mult în exterior, cu atât e golul mai mare și mai adânc în interior.
Unele persoane își pot lua chiar diplome de Contorsionist Emoțional Profesionist. Se întind și se îndoaie, și cu toate suferința resimțită în corp, își scot capul de sub corpul lor și zâmbesc. Pentru public, desigur. Și primesc ceea ce și-au dorit, aplauze. Oamenii îi văd, aplaudă, și merg mai departe. Iar ei se bucură, apoi când rămân singuri stau și se gândesc la următorul număr, poate de data aceasta și mai dureros, ca poate data viitoare cineva va rămâne în urmă alături de ei și îi va aprecia pentru adevărata lor valoare.
Persoanele cu un nivel ridicat al empatiei, al sensibilității, sau cei cu o puternică codependență sunt cei mai probabili a fi flexibili. Ori oferă tot, ori primesc orice, ori acceptă orice, oricum, pentru a supraviețui. Ei militează pentru cuvântul “DA”. DA pentru a nu se simți vinovați, DA pentru a fi in siguranță, DA pentru a i se împlini acea nevoie emoțională. Și fiecare DA e o bucățică din ei.
Niciodată nu e prea târziu să înveți să spui NU. Să pui limită pe corpul tău, pe timpul tău, pe mintea ta, pe ființa ta. Și ce frică simte un empat când spune pentru prima dată NU pot, NU vreau, NU simt… o simte în tot corpul său ca și cum ar sări cu parașuta, corpul îi este blocat și simte adrenalină. Simte frica de a fi îndepărtat, de a fi abandonat. De cine? Nu mai contează de cine. De oricine.
Plecând de la drepturile personale ( da, există așa ceva) și conștientizând că a impune o limită celor din jur este un act de iubire de sine, toate aceste se pot schimba. (re)Structurarea începe prin a identifica care îți sunt nevoile și emoțiile, pentru că acestea sunt cât se poate de reale, personale, și CONTEAZĂ.
Limitele stabilizează cele mai profunde și cu sens relații încât ne permit să rămânem autentici, vulnerabili, dar totuși în siguranță. Precum spunea Brene Brown ” Vulnerabilitatea înseamnă a avea curajul să apari și să fii văzut”. Să îți exprimi ființa în forma ei imperfectă, cu lumini și umbre, eliberată de vină și frică, poate deveni sensul vieții pentru mulți.